Noi nu mai dormeam căci ne aflam în ceasornicul întristării
și-ndoiam acele ca pe nuiele,
și ele se repezeau înapoi și biciuiau timpul până la sânge,
și tu vorbeai crepuscul crescând,
și de douăsprezece ori am spus tu nopții cuvintelor tale,
și ea se ivi și deschisă rămase,
și i-am pus în poală un ochi și ți l-am împletit pe celălalt în păr
și-am înnodat fitilul între-amândoi, artera deschisă -
și-un fulger tânăr se-apropia neclar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează