Iese-n loc de soare - o bucată de soare
pe orizontul tot mai ocult,
şi umbra ni se face mai grea
şi mai mare,
iar noi ne urâm şi mai mult.
În timp ce suntem lătraţi de câinii
năpăstii
şi Dumnezeu e ofensat de-a dreptu-n
altare,
în timp ce duşmanii ne-mping în prăpăstii,
noi ne urâm şi mai tare.
Fântânile seacă şi spicele seacă,
cresc blocuri pe unde a fost ţintirim,
mielul moare în oaie,
mânzul în iapă...
Iar noi ne urâm, ne urâm...
Ne-ncearcă cutremure, pământul alunecă,
se usucă pe dealuri gorunii,
tot mai devreme,
tot mai devreme se-ntunecă,
iar noi ne urâm ca nebunii.
Popoare nomade ne calcă-n picioare,
pământul de sub tălpi ne e smult,
nici iarba, de la o vreme, nu mai răsare,
iar noi ne urâm şi mai mult.
Şi-am protesta, măcar cu jumătate
de gură,
ori ne-am şi înduioşa câte-un pic,
dar toată energia noastră
se consumă în ură –
pentru iubire nu mai rămâne nimic.
Urâţi-vă! Dar – rătuiţi copiii
cei ce se nasc în URĂ ca-ntr-o ţară
în care morţii-s în război cu viii,
iar viii-i ară, -i seamănă şi ară.
Cad cerurile! Dumnezeu e în băjenii!
Vulcanii-n zori, cu tot cu case, răbufnesc.
Pompeiul e sub lavă! Iară pompienii
în loc să se salveze, se urăsc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează