Cei doritori să-și ia rămas bun
înainte ca lopețile cu un oftat de ușurare
să arunce pământul peste mine
înjură de li se crapă plămânii
„futu-i morții mamei ei de viață nici într-o
împrejurare ca asta care i se întâmplă omului
o singură dată nu găsești un loc de parcare”
eu nu-i văd nu-i aud presimt că nervii în ei
se umflă ca niște foi de cort în rafale de vânt
ridicându-i cu mașini cu tot deasupra cimitirului
pentru ca mâine să vorbească în voie
developându-și arhiva din memoria supraîncărcată
despre ultimul meu act de vandalism
nefericiți niciunuia nu-i trece prin cap
că sunt norocosul căruia viața i-a oferit
un loc de parcare sigur de unde nimic
nu mă va împiedica noaptea să latru
precum câinii la lună hau hau hau bieților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează