Acum, sufletul meu nu mai este rotund,
acoperit cu furnici înnebunite,
întretăindu-se, fluturând din antene,
cum era odată!
Dacă vreau,
el se face Machairodus,
săltând într-un arc neîntrerupt,
în beregata urlând.
Dar eu nu vreau.
Fă-te, suflete, câmp întins
până la mare!
Fă-mi-te, suflete, stâncă
zburând în soare!
În centrul rotirilor de vulturi
eu îmi ridic șira spinării
și pleoapele mi le deschid,
așa cum aș spune iubitei mele:
- Te iubesc!
Ca să năvălesc lumea în mine, urlând
ce adânc sunt, Doamne, ce adânc!
Nesfârșită văgăună luminoasă sunt,
au loc și arborii și hergheliile
și turmele...
de-acia merg clătinându-mă puțin,
pipăind trunchiurile, până jos
de unde-ncepe pământul.
Ce de întâmplări în sufletul meu!
De-aceea îmi întind mâinile
înfigându-le în pământ, de-aceea
ridică pământul până la buze...
și ce de întâmplări în sufletul meu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează