Seceta - Nicolae Crevedia

Am uitat și leatul și ceasul -

Îmi cade-n prăpastie geana,

Se-mpleticește, rea, pana.

E vremea d-apoi ori e vis?

Morile s-au închis,

Pătulele-s deșarte.

Trei ani în marte,

De când n-a mai căzut din cer o picătură

Þara e, toată, o zgură.

Izlazurile-au crăpat,

Mugurul n-a mai dat.

Caii bat, năuci, hotarele și copitele lor toată noaptea cer

Lucerna-nflorită pe cer.

N-am mai auzit cucul nici privighetoarea,

Toate s-au zăticnit. Iarna nu mai vine ca floarea.

Nu s-au mai alivănit berze pe coamă și nici

Sub streșini nu mai ciripesc rândunici.

Din strachina lunii, nouă,

Busuiocul dimineții nu mai botează cu rouă.

Soarele - n-ar mai răsări! - răsare

Și ne frige părul ca o lumânare.

Până-n zori, până-n asfințit,

Ne zbatem ca peștele-n oală,

Se încovoaie trupul sfârșit,

Ne ustură la inimă jupuiala,

Ne ținem, abia, prin lumină, unul pe altul de-ncheeturi.

Păzim copiii de ciori și de vulturi

Și-i potolim, pe furiș,

C-o frământătură de coajă de cireș, cu zeamă de măcriș,

Au secat gârlele și zarea din fântâni,

Nevestelor le-a-nțărcat izvorul din sân,

Sărutul lor trebuie să fie amar.

Nici o floare pe pălimar,

Nici un chiot de fată,

Nici o duminică cu horă,

Nici nunți,

Nici inimă de frate ori de soră.

Rărițile noastre-au ruginit sub șatră,

Þarina e-ntreaga - o piatră!

Umblă rumânu, nebun,

Dup-o gură de rachiu, după-un praf de tutun.

Toți jelesc, se frământă,

Numai turla bisericii cântă.

Boala vine-așa din senin,

Te-nfierbântă și te-adoarme ca un vin.

Morților nici popa nu le mai știe șirul,

Se-ntinde molima, ca cimitirul.

O, s-auzi cucumeaua și lupii-n gura amurgului.

Ne-au fugit pisicile,

Câinii au turbat,

Nu mai cântă stupii.

Ne sug de vii lighionile, furnicile,

Ne-ncaibără șoarecii,

Muștele,

Șerpii.

Ațipim, se face c-a dat colțul ierbii,

C-au scos iarăși berzele pui pe case -

I-a dat parcă porumbului mătasea,

Ori batem nucii ori culegem viile

Și nu mai prididim cumetriile,

Care țin cu săptămâna.

O, de-am putea dormi așa într-una...

Uite, în zare,

Nici un nor, ca un șervet cu demâncare.

Uite, copilașii mei, săracii,

Au tăbârât pe-o movilă de gunoi, ca gândacii.

Dumnezeu!

Dumnezeu a murit, poate,

Ori ne-a dat uitării.

Câte slujbe, câte chemări,

câte lacrimi, să ne trimită ploaie,

S-arunce mană, ca ovreilor în pustie.

Nu vrea să știe.

Și e veacul mai rău, mai fierbinte

Și văzduhul mai viu, mai amar.

Nici noi nu vrem să-l mai știm de Părinte

Și de Primar

Pe-acest...

Logofătului îi pică jos pana,

Mâna-i căzu - ca o verigă.

Pe cer se vărsase o tivgă cu lapte,

Stelele-nfloriră - boabe coapte,

Luna plină creștea, creștea - ca o mămăligă.