Se-nvârte roată vremii încet ca roată morii
Şi ce-au vrut de la tine, poete, impostorii?
Au patimile tale nu sunt de scumpa ţară?
Nu au poeţii voie să plângă şi să moară?
Au harul sfânt, au darul e scos din slujba gliei?
Au nu mai crede omul în taina poeziei?
Au adevărul este un altul nu ştiu care
şi nu acel pe care îl ştie fiecare?
Sunt paznici impostorii, o nouă ciocoime.
Se înţeleg prin gesturi, prin icnete ca mimii.
Ei luptă-luptă-luptă eroic! Ei transpiră.
Ei obosesc. Respiră din greu, însă respiră.
Ei muşcă din hârtie cu dinţîi ca din pâine.
Ei tremură cu gândul la ziua cea de mâine.
Ei văd în faţă umbre ce li se par bizare.
Ei pun în dreptul nostru tot semne de-ntrebare.
Ca un călău e unul, iar altul ca un gâde.
Şi gâdele, de plânge, călăul straşnic rade.
Tu, numai tu, poete, eşti vinovat de toate.
Eşti vinovat că spicul nu dă înalte roade,
eşti vinovat că mărul e viermenos şi cade,
eşti vinovat că porcul nu se îngraşă, scade,
eşti vinovat că plouă cu ploaie duşmănoasă,
eşti vinovat minciuna că stă în cap de masă.
Eşti vinovat, poete! Fii bun şi recunoaşte!
De nu vei recunoaşte, primejdia te paşte.
Fiindcă impostorii au pumnul greu ca maiul.
Lovesc de sus şi-ţi piere pe totdeauna graiul.
Ei ştiu să fie crânceni. Ei nu au ce alege.
Eu sunt întotdeauna apărători de lege.
Da, da, aşa-i, de lege! un glas din ceruri tună.
Iar legea noastră este prea bună, mult prea bună.
O, tempora! O, mores! Dar inima e una
şi bate-bate-bate, şi bate ca nebună,
Şi vrei-nu-vrei te duce în altă parte gândul:
trec anii, viaţa trece, ca mâine-ţi vine rândul.
Aveai un crez odată, îl ai şi-acum? De unde!
O teamă că o vamă începe-a te pătrunde
Şi te întrebi ca omul: au n-ar fi mai la cale
şi mai cu chibzuinţă s-o laşi ceva mai moale?
Se schimbă impostorii: devin amici, te-aplaud,
te laud pe-ntrecute, în cor sonor te laud,
îţi fac un loc la masa prezidiului, mare,
te mai înaintează la premiul cutare
Ajungi astfel şi membru la vreo academie!
Din când în când, fireşte, îţi vine a mai scrie
şi stai închis în casă cu-n clit de foi pe masă.
Ce gânduri te frământă? Ce pacoste te-apasă?
Poete, ce-i cu tine? Pe cine vinzi? şi oare
nu crezi că vei răspunde cândva pentru trădare?
Sunt toate trecătoare în astă lume, unul
cuvântul este veşnic, să tragi în el cu tunul!
Întoarce-te, Poete, la neam şi la durere,
la graiul tău cel dulce ca fagurul de miere,
fii Sanho, Don Quijote, fii Veşnic luptătorul!
Cine îşi vinde graiul, îşi vinde şi poporul!
În hău de cabinete (nimicnicia vieţii!)
mai stau, ah, din păcate şi azi analfabeţii.
Tu nu-i lua în seamă, tu spune adevărul,
cu versuri plângi, cum plânge
cu mere coapte mărul,
tu fii mereu ostaşul ce are moartea-n faţă,
învaţă de la dânsul, murind, ce-nseamnă viaţă!
Şi nu uita, că noaptea, oricât ar sta la pândă,
tot Soarele cel Mare răsare cu izbândă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează