Ce fel de milă ne dă, când smerindu-se
timpul pătrunde-n biserica lui?
Repede-şi cheltuie pruncii pomana,
şi râd, şi se-ntorc să cerşească.
Noi, însă, nu! Noi rămânem acolo, şi
clipa ne miruie palmele – jar,
pasăre, stea – şi de-o dată pătrundem
noi înşine-n soare! şi leul
rage cumplit în deşertul materiei:
forme şi vămi se opresc din băut,
golfuri se umflă, podişuri aride
se-nalţă pe gingaşe labe.
– Nu, încă nu e-ncheiată Geneza! ne
spunem, şi inima sare din piept,
rupe zenitul cu dinţii, şi-n lanţuri
de insule zuruie marea.
– Plină de har e Regina-ntâmplărilor!
cântă o muzică-n lucruri, şi-atunci
Marile Ore se lasă hrănite-n
genunchi de trufiile noastre.
Fără de trup, niciodată identice,
lacrimi din ochiul divan, parfumând
prânzul acvilelor albe,
rotindu-şi lumina pe fragede osii, –
iată-le: sunt, şi voi fi! Mistuindu-ne
suie cu noi. Din biserica lui
timpul smerit ne împrăştie scrumul
pe cer, întristând cerşetorii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează