Viața m'a făcut să fiu păgână,
Să fiu surîzătoare, - în iubire,
Puterea sorții, tăinuit mă mână,
Un înger rău și blând m'a luat de mână
Ş'am ocolit străvechia fericire.
Cules-am din a dragostei grădină
Înveninate flori şi roade rele,
Și'n viața tuturor de-am fost străină,
În viața tuturor am fost de vină
Că drumuri am brăzdat vieții mele.
Cules-am sărutări cum se adună
Un snop de flori, și inimi cum se strânge
Un braț de roade rupte de furtună,
Dar le-am înapoiat: căci o nebună,
Fugară soartă, voile'mi înfrânge.
Și am iubit cu dragoste curată
Ș'a doua oară și-a treia oară!
Și am jertfit în urmă, turburată
Pe rugul patimei. Și câteodată
Dispreț am dat cu dragostea-mi ușoară.
Vibrând din toate coardele, mă'nfrânse
Iubirea, rând pe rând. Și'n veci schimbată,
De-atâtea ori cu glasuri noi se plânse,
Ș'adesea câte o coardă, trist se frânse
În inima-mi de viață sângerată!
Dar azi, când zac tăcând de friguri arsă,
Când pleoapele, mi se închid fierbinte,
În spre trecut gândirea-mi reîntoarsă
De sărutarea ta pe veci neștearsă,
Înfiorată-mi readuce aminte!
Tu care ai fost întâia mea visare!
Tu care ai fost întâia mea iubire!
O tu ce nu mai cunoscut! Tu care
Zâmbit-ai de năvalnica paloare
Ce-mi răspândia pe față a ta venire!
Oare-ai știut că'n nopți cu atâtea stele
Atâtea'ncât se prăbuşiau din slavă!
Văzută până'n ziuă, doar de ele
Am stat la marginea ferestrei mele
Cu inima de dorul tău bolnavă.
Și-n taină, cu dorința-mi turburată
De-a fi cu tine, închipuiam o scară
Cătră fereastra ta de lături dată,
Și-n gând, în preajma ta intram odată
Cu fluturii din nopțile de vară.
Și-n dimineți fierbinți de par'că ape
În ceruri tremurau de atâta soare
Veneai, cu ceasul soarelui, aproape!
Cum ți-am ascuns sub aplecate pleoape
A gândurilor mele sbuciumare!
Tu nu-ți mai amintești de dimineața
În care singur ai venit odată,
Și-n mânile-ți îmi îngropasem fața.
Dar mie, turburatu-mi-a viața
Că m'au atins pe gura'nfierbântată.
Și-n seara când te-ai dus, întâia dată
Tu ai văzut tăcuta mea'ntristare,
Și frunții-mi pe-al tău umăr rezemată,
De răul despărțirii i-a fost dată
Întâia și cea din urmă sărutare.
O nu te îndoi că numai ție
Îți scriu, din toată lumea necuprinsă!
Că-n drumul vieții mele au fost o mie
De sărutări cari mi-au dat beție,
Dar fruntea-mi fu numai de tine atinsă.
Pe față-mi, tinerețea mea, neștearsă
Va rămânea, prin darul moştenirii;
Și nici de lacrime ce jalea varsă,
Și nici de patimă nu va fi arsă,
Și nici de legea timpului ș'a firii.
Dar tinerețea mea adevărată
S'a scuturat de pulberea ei ninsă,
Căci sufletul, ca fluturii, odată
Își are'n viață vremea fermecată,
Și-și are'ntâi splendoarea neatinsă.
Iubirea cea dintâi ţi-am dat-o ție
Când mintea-mi nu putea ca s'o înfrâne.
Ți-am dat a vieții mele curăție.
Tu singur, tu întâiul, tu pe vecie
Iubirea vieții mele vei rămâne!
Și când gândesc ce mult mi-au fost străine
Iubirile din calea-mi sbuciumată!
Ce scurtă vreme atâta trudă ține!
Azi numai că te-am întâlnit pe tine
Un preț mai dau vieții mele toată!
O, nu știi patima renăscătoare
Cu ce tărie nouă iarăși arde!
Când astăzi friguri mult dogoritoare
M'abat - când sufletul din nou mă doare
De deșteptarea amuțitei coarde!
Mă simt ca pe un lung drum rătăcitoare,
Aș vrea acum să mă re'ntorc din aste
Fugare drumuri, ca pe o largă mare
Ce bate insule cu'mbătătoare
Grădini, și scaldă fețe vii de coaste.
Grădinile zadarnice s'apună
Departe cu a lor roade'nveninate!
Și coastele să piară de furtună!
Și valurile mari ce aspru sună
Rămâie'n zare tot mai depărtate!
Căci dac'am rătăcit pe mult amara
Și sbuciumată mare a vieții'ntinse,
Întâia mea iubire-ar fi ea țara
În care odată-aș regăsi comoara
Simțirii mele celei neatinse.
Căci sunt sdrobită de așa cale lungă
Și repede, de e de-acum sfârșită,
Din barca mea ce valurile-alungă,
Cum aș sări pe țărm de-ar fi s'ajungă!
Cum m'aș culca pământului, trudită!
(“Luceafărul” – 16 noiembrie 1910)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează