Parc-aud când trec pe stradă
fluierând fete golanii,
că nici nu băgăm de seamă
cum în viaţă ne trec anii!
Cred că n-are importanţă
dacă-i Deva, Petroşani,
ceea ce mi-aduc aminte
c-aveam optsprezece ani.
Şi-n oraşul plin de crâșme
și cu centrul plin ca cerul,
era un cinematograf
și-un restaurant: Minerul.
Singurul locşor mai intim
să petreci c-o nătăfleaţă
și să poţi mânca şi bine
era chiar jos, în piaţă.
Fiindcă aducea patroana
numere de-atracţii noi,
chelnerițe apetisante,
ce-atrăgeau clienţii, roi.
Cum sosea vreo chelnăriţă
începea şi agăţatul -
într-o zi o curta unul,
altă zi, o sălta altul.
După ce sfârșea programul
chefuia cu fotbaliştii
iar când ăştia beţi picau,
o interceptau rugbiştii.
Pe când noi, studenţi, săracii,
visând zâne şi himere,
o priveam cu jind, sorbind-o
c-o cafea sau cu o bere.
Într-o seară, noroc chior,
năstrușnica chelnăriţă
n-avu niciun fotbalist
ca s-o pupe pe guriţă.
Avea părul scurt şi negru
brațe albe subţirele,
ce să zic nişte picioare
care te chemau spre ele.
Noi, ştrengari, voioşi şi tineri,
nici o taină nu ne scapă:
o doream şi tuturora
ne lăsase gura apă.
Se auzise atunci un pont
în cămin la cineva:
că de-i dai o sută-n mână
poți ca să petreci cu ea.
Însă cine din studenţi,
dintre gaşca cunoscută,
își putea permite luxul
ca să-i dea fetii o sută?
Şi atunci Horică vine
c-o idee salvatoare:
- Bă, putem strânge o sută,
să dăm cinci lei fiecare.
Şi-apoi tragem bileţele,
după cum avem noroc,
și cine câștigă suta,
la toţi cinci le ţine loc.
Asta a fost. Nici azi nu ştiu
nici când a trecut minuta,
nici cum m-a bătut norocul
ca să-mi iasă mie suta!
Ştiu atât, că nu credeam
și nici nu aveam idee
pentru marea fericire
de-a avea prima femeie.
Cu-n buchet de trandafiri
și-un costum de facultate
i-am depus în mână suta
și ea a palmat-o-n spate.
Ce a fost nu am cuvinte,
vii dorinţi şi clipe pline,
care le-au trăit şi alţii
poate aşa, poate mai bine.
Pot să spun, că n-am să uit
ca un prinţ înamorat,
i-am compus un cântec tandru
și în pat i l-am cântat.
Într-atât a-nduioşat-o
cântul meu înaripat,
că frumoasa chelnăriţă
cu glas dulce m-a-ntrebat:
- Spune-mi, dragul meu student,
pentr-o mică desfătare
ce ai avut-o aici cu mine
dai o sumă-aşa de mare?
Ai părinţi agricultori? Ai case?
Sau contabili, fiecare?
Fiindcă ştiu din auzite
că studenţii n-au parale.
Îmbătat de-accentu-i sincer,
ca să nu stric feeria,
i-am destăinuit da capo
cum a fost cu loteria.
- Vai, a spus ea drăgăstoasă,
ce galant, dar, nu se poate!
Şi strângându-mă în braţe
mi-a şoptit cu voluptate:
Tu, că eşti cel mai simpatic
dintre ceilalţi băieţani,
mai ales că scrii şi versuri,
de la tine nu iau bani.
Când văzui că umblă-n geantă
m-a emoţionat pe loc
și mi-am zis: - Slăvit fii, Doamne,
ăsta zic şi eu noroc!
Şi cu un surâs angelic
ce te-mbată,vrei nu vrei,
mi-a ciupit uşor obrazu
și mi-a-napoiat: cinci lei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează