Din toamnă frunze și lilieci s’au desprins.
Seara cade, floare galbenă pe covoare învechite.
Glasul tău e mesteacăn subțier în vânt.
Vreau să stăm singuri în pridvor,
și să numărăm stelele peste umerii toamnei despletite.
Vinul e bun, albă e sonata, râsul tău trist.
Mereu trupul tău ca o coardă de violină s’a subțiat,
Zare și clopote printre crengi cad șterse
Uite: dela stele vine până aici un surâs îndurerat.
E o tristețe rece în crâng.
Albă e liniștea în ochii tăi tremurată,
Simt prin mine mâhnirea ta ca un sbor prin frunziș,
Crengi și lumini cântă ca și altădată.
Aici visul s’a sfârșit, tălăngile s’au întors,
Chioșcul a putrezit, toamna e aproape,
Părul tău, în paharul nopții e vin blond,
tristețea se-apleacă peste noi ca o salcie peste ape.
Să ne ’ntrebăm dece viața, dece toamna, târziu.
Amintire și viziuni s’au cernut între stinse perdele
Vreau să spargem în mâini neliniștea ca pe-o nucă
și miezul putrezit de suflet să-l aruncăm peste stele.
Gândul e speriat, noapte e demult
Ai înțeles drumurile dintre plopi aproape.
Surâsul tău peste lună trecut.
Nu vezi? cevà plânge în noi, în toamnă și în ape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează