Tăcere Nichita Danilov

Și atunci tăcerea și-a ridicat chipul și a vorbit.

Broboane mari de sudoare

amestecate cu tăcere s-au desprins

de pe tâmplele ei albite de lumina lunii

și au picurat în beznă. Ne-am întins mâinile

spre fața ei și ne-am umplut căușele palmelor

cu beznă, apoi ne-am ridicat mâinile

spre cerul potopit de liniște al nopții și-am strigat.

Nu ne-a răspuns nimeni, nici măcar ecoul.

Și-atunci tăcerea a vorbit din nou.

A spus totul. Ba mai mult decât atât.

cufundându-se într-o tăcere și mai mare.

Și-atunci cuvintele au amuțit, iar punctele suspendate-n aer

și sunetele ce izvorau din ele

au dispărut cu totul din auz și din vedere.

Atunci consoanele și-au deschis gura

și au înghit vocalele, apoi s-au înghițit

pe ele însele, una câte una.

Atunci timpul s-a oprit în loc

și a privit nedumerit în jur,

iar spațiul a devenit cu desăvârșire orb,

pierzându-și în tăcerea nopții glasul.

Atunci a venit în preajma lui

întunericul cel fără de chip și fără formă

și a înghițit tot ce mai rămăsese din lumină.

Iar restul de lumină a înghițit tot întunericul,

transformându-se într-un întuneric și mai mare.

Și apoi întunericul a fost înghițit de tăcere,

dar după trei zile și trei nopți

de somn tăcerea l-a expulzat din bezna ei afară.

Și atunci întunericul s-a umplut

de gemete, de țipete, de mâini și de glasuri,

ce s-au răspândit rostogolindu-se de pe țărm în valuri.

Ne-am adunat cu toții în fața casei tale,

ne-am ridicat capetele rase din țărâna ce-o țineam în palme

și am întrebat tăcerea ce și cum:

dacă tăcerea de aici e aidoma

cu cea de dincolo sau nu. Atunci tăcerea a râs.

o dată, de două ori, și iar de două ori

până a ajuns la cifra șapte cufundată în tăcere.

Și-atunci tăcerea și-a arătat dinții alb crăpați

din care a curs țărână și a râs din nou

până a crăpat în lung și în lat

de șapte ori tăcerea cifrei șapte.

Și odată cu ea au crăpat pereții casei

acoperindu-se de beznă. Și a crăpat și cerul

din care s-au desprins bucăți mari de moloz

amestecate cu firimituri de pâine și de lut

prăbușindu-se peste așternuturi

unde păsările și peștii își făcuseră culcuș,

și-odată cu ea s-a fisurat în două,

în lung și-n lat, până a ajuns la cifra nouă,

ființa noastră și a picat în neființă.

Și-atunci tăcerea a râs din nou,

și-n timp ce ea râdea, brusc răsăritul

s-a acoperit de broboane de sudoare

și-a crăpat, apoi s-a acoperit de broboane de sudoare și apusul

și-a crăpat: Și-apoi răsăritul și apusul

s-au amestecat între ele

așa cum se-amestecă sângele și apa,

cum se amestecă pulberea drumului

cu pașii și cu drumul. Apoi a crăpat dreapta

și în scurt timp s-a fisurat și stânga,

iar liniile din palmă s-au frânt

transformându-se în puncte,

iar punctele s-au amestecat între ele

așa cum se amestecă mâinile

și coapsele, și buzele și cifrele într-o urnă.

Și-atunci tăcerea a zâmbit din nou,

și din tăcerea ei s-a născut apusul,

iar din el ziua și apoi noaptea cea mai lungă,

iar părul nostru a luat foc

și odată cu el au ars și gândurile noastre

transformându-se într-o pulbere străvezie.

Și-atunci noi am strigat din nou,

o dată, de două, de nouă ori,

privind cum strigătele noastre

se rostogolesc unul după altul

transformându-se-n într-o mare încremenită de tăcere

Și-apoi tăcerea a vorbit din nou.

A spus tot ce avea de spus despre tăcere,

și nu s-a mai putut opri în loc.