În zori de zi frumoasă, la țărmul unei ape,
o luntre sprinteoară, cu pânzi subțiri și albe,
mândru se legăna.
Și valurile line, de soare poleite,
chiar ca veșmânt de stofă pe lângă ea-ncrețite,
frumos o prejura.
Senin deasupra cerul, sub ea, ca steclă mare,
și-a florilor mireasmă, și-a zefirilor boare,
gingaș o dezmierda.
Încât părea că toate i se supun, se pleacă,
și vor ca a lor grații numaidecât să-i placă,
iar luntrea se-alinta.
Spre seară, însă apa, de vânt cumplit gonită
se trase de la țărmuri, și luntrea părăsită
ca un bătrân nemernic,
pe lut uscat rămase, cu pânzele sfărmate,
cu cârma prăpădită, cu coastele uscate,
ca un butuc netrebnic.
Așa ne lucesc toate în zorile vieții,
așa ne pare lumea în vârsta tinereții,
dar precum steaua zilei se-ntunecă de noapte,
așa a vârstei seară vine să ne deștepte,
că toate sunt nălucă, că toate sunt menite
pe om să amăgească,
spre a uita căitul, ca luntrea făr' de minte
ce are să pățească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează