Powered By Blogger

1 feb. 2023

Surâsul peste moarte - Eugen Jebeleanu


Pentru Chieko Watanabe


Şi iată-aud acuma glasul celor

trecuţi prin flăcări

cum se-mpleteşte într-un singur glas,

un singur glas sunând cum sună fierul,

cum sună stolurile de oţel fierbinte,

şi fiecare glas acum e-o sabie

încovoiată care se-nvârteşte

deasupra ucigaşilor sclipind -

şi toate împreună se înalţă

peste cenuşă ca un nimb al vieţii...

Şi iată-le ( o, vulturi mari şi-albaştri,

suiţi, suiţi! ) cum prind să se rotească,

cum se rotesc crescând fără-ncetare,

cum se răsfrâng în ocean, săpând-i

mari guri rotunde, veşnic rotitoare,

ce dau porunci talazului să crească,

să suie stâlpi de trombe pân la stele,

ca să măsoare înălţimea Crimei.


Şi iată cum

zbucnind deodata ca din milioane

de arcuri zbârnâind -

ca milioane de săgeţi, sărmanii

se-adună într-un singur snop de fier,

ce se roteşte pe pământ de strajă,

cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,

şi îndreptaţi mereu spre ucigaşi.


Şi vin desculţii, ne-ncetat, sorbind

cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,

ca pe un vin din struguri de azur.

Şi cei mai mulţi nu de pe creste-apar,

ci din adâncul văilor, din neguri,

Acolo unde munca naşte-n chinuri

o zeitate-n veci nepieritoare:

Speranţa-Luptă,

Visul de ne-nfrânt,

Speranţa ce se-nalţă ne-ncetat,

Speranţa care nu poate să fie

ucisă niciodată,

Speranţa pentru toţi cei strânşi în lanţuri.


Şi cei mai mulţi se caţără din văi,

din văile unde-s cărbunii beznei,

pe care milioanele de oameni

le scot scrâşnind, mereu ameninţate

de rânjetul mitralierei,

îi scot gemând de veacuri, ca să stoarcă

de ele sâmburi lungi de diamante

lungi lacrimi de lumină-ncremenită,

o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,

şi care-mpodobeşte sânii Crimei

şi răcoreşte Demonului chipul.


Şi iată,

un sărac cu trupul gol

de bronz şi-nalt până la cer, cum e

doar zeul uriaş din Kamakura,

un om sărac

îşi spintecă obrazul,

îşi spintecă obrazul, deschizându-şi

cincizeci de guri - şi sângele nu curge,

cincizeci de guri pe care le îndreaptă,

ca pe cincizeci de peşteri infinite

spre cele patru zări,

şi dă un strigăt,

un strigăt ca un tunet bubuind,

mult mai puternic decât glasul bombei:

  • Hei, fraţi ai mei!


Şi ocean peste ocean îl duce,

vuind ca pe-o corabie purtată

de-un fulger,

din continent în continent, şi munţii,

legând ecouri de ecouri, fac

să se rotească

strigătul în jurul

pământului, şi pe pământ trecând

din ţară-n ţară, străbătând văzduhuri,

pe unde glasul omului e liber

şi se-nfrăţeşte cu al ciocârliei...

şi străbătând prin ţări unde văzduhul

vărgat e şi se-aude zornăind

ca lanţurile,

şi unde chiar şi luna aurită

e o ghiulea...


Hei, fraţi ai mei!


Ca la un semn,

uzinele întregului pământ,

pădurile, şi fluviile,

secerătorii, aplecaţi spre spice,

tăcuţii înţelepţi

ce vor să prelungească

bătaia inimilor omeneşti -

şi-ntorc deodată faţa spre faţa Hiroshimei,

Sfântă milă,

şi tu mânie,

solidaritate

a celor mulţi şi tari,

surâsuri blânde,

salut, o, miliarde

de inimi fâlfâinde, ce răspundeţi!


  • Hei, fraţi ai noştri! Sîntem lângă voi!


Se-nalţă oceanul şi salută

şi fluturii cenuşii-au tresaărit...

Şi-acum, te uită:

din propria ei plagă răsărind,

ţâşnind înaltă ca dintr-un vulcan,

ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,

se-nalţă Hiroshima peste lume

( oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte)

C-un roz obraz la fel ca faţa lunii

şi celalt ca de fildeş însorit

( priveşte, Demone, şi-nmărmureşte )

se-nalţă, Hiroshima, lin surâde

( oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte!...)

surâde Hiroshima, scut punându-şi

deasupra leagănelor, braţu-i ars,

surâde Hiroshima şi arată

cu ochii-i negri către ucigaşi -

şi-mparte arme, arme ale vieţii,

pe care ucigaşii nu le văd,

pe care nu le pot zări vreodată,

semnale şi stindarde,

lumini şi căşti înalte din văzduhuri,

urmate de-amintirile desculţe,

de nevinovăţiile ucise,

lumini ce-n bezne dând, înaintează,

lumini ce-naintează surâzând...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează