Urcă în fiecare noapte la mine, la etaj,
vânătorul cu calul lui. Sună, destup odaia, îl aşez în fotolii
şi scot rachiul. Calul ronţăie capodopere şi bea
discuri de patefon. Discutăm despre vreme. Mi se
prezintă vietăţile împuşcate; o căprioară, un urs, un mistreţ,
zvârlim totul pe plită şi apoi moţăim. Calul
îşi pileşte potcoavele, cască, apoi vânătorul zice:
Ţi-am adus şi nişte mesteceni, un pârău şi
ceva lună (dar nu şi cea mai bună bucată că
stătea să plouă). Muşc din lună,
aşez pârăul în scrin apoi mai torn rachiu, pun Aznavour
şi stăm, picior peste picior, până se frige mistreţul.
Apare pe prag dar nu ne place, nu-i fript de ajuns,
el bombăne şi sare la loc, pe plită. Bag un ceas
chefere pe foc (cu pendula frig ursul iar cu
ceasul-brăţară al iubitei, inima căprioarei)
e cald, e noapte, e cafea şi când întorc Aznavour
calul mănâncă discul ca pe o foaie de salată.
Mai fumăm un mesteacăn, rupem o ciosvârtă de mistreţ
(Sunt bun? întreabă. Bunule, îi spunem, să-l bucurăm
şi pe el) apoi vorbim de amor, eu arăt o poză:
marea în haine de duminică, el un bilet de loterie, iar
calul, poza lui Cassius Clay, la doi ani, pe blană.
Ne distrăm grozav, ne facem comozi
(ne-am scos potcoavele de la manşete) şi când el pleacă
rămân îngrozitor de trist. Sparg, ordonat, paharele, alung
moartea din rănile vietăţilor şi de la geam
îi văd pe prietenii mei suiţi pe tramvai. Noaptea fantastică
se şterge şi ea din pereţi şi caut somnul
cu ochii podidiţi de frunze şi păsări...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează