Aicea, printre Ardeleni, mă simt acasă.
În fiecare văd un nepot de-al lui Horea, de-al lui Iancu.
Ai! ce s-or mişca-ntr-o bună zi Munţii Apuseni,
Ce s-or urni din loc, ca urieşii!
Mi-am ridicat privirile spre cer,
Dar nu-mi spune nimic mătreaţa lui de stele,
Nici luna lustuită ca tingirea.
Îmi pun în schimb urechea pe inima ţării
Şi-aud bătăi neregulate prin gemete surde...
Freamătă pădurea românească,
Ca-n preajma vijeliei!
Mi-am culcat capul pe lutul străbun
Alăturea de alţii
Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens.
Şi-am vrut să dorm.
Eu însă-aud, în noaptea ce se lasă,
Şuier de piatră pe tăiş de coasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează