Grădina Amintirii - Luca Caragiale

Pădurea e de ger înțepenită, 

Și giulgiu de zăpezi s-a așternut 

Pe patima de veci nestăpânită. 

Ușoare-n stoluri, zilele-au trecut; 

S-a spart nădejdea ca un vas de lut; 

Pierit-au slabe-aripele iubirii, — 

Ți-a mai rămas, din tot ce ai avut,

Grădina ’mbălsămată-a Amintirii.

Nici o dorință și nici o ispită

Ca să mai tulbure trecutul mut; 

E noaptea peste toate ’nțelenită, 

Și-altarul, unde dragostea ai vrut 

Să ardă, în ruine a căzut.

Sunt stinse-acuma torțele-amăgirli, 

Și, jalnic, zbate crivățul temut 

Grădina ’mbălsămată-a Amintirii.

Cărarea vremilor e troienită

De trupul clipelor ce au crezut 

În veșnicie... Inimă pălită,

De-acum rămas-ai pradă, fără scut, 

Durerii care-n tine-a străbătut 

— Săgeată ’nveninată-a Nălucirii, — 

Și zace în al iernii alb țesut 

Grădina ’mbălsămată-a Amintirii.

Închinare:

Fântânile, de-acuma, au tăcut; 

Stăpână, au murit toți trandafirii; 

Dar nu mai plânge visul tău pierdut, 

Că mândră se-nfiripă din trecut 

Grădina ’mbălsămată-a Amintirii!

Publicată în Viața Românească, an. XII, nr. 1, martie 1920