Susure trifoiu-n lunca beată,
vântu-n pini vuiască-ameţitor,
tot nu voi putea să uit vreodată
că şi eu va trebui să mor.
Dar un pui beteag plâns de puştime
îmi va da deodată de-nţeles
c-a muri e totuşi o cruzime,
faţă de prieteni, mai ales.
Preţuind viaţa doar prin moarte,
nu pierim ca apa în nisip;
cei ce vin, pe cei plecaţi departe,
să-i înlocuiască nu e chip.
Cât de cât, la toate-am luat aminte,
nu-n zadar am dat şi-am încasat –
credem c-am uitat ce-aveam în minte,
dar păstrăm în minte ce-am uitat.
Tot ce-aş vrea – pe buze,-n nefiinţă,
dulcele trifoi să-l simt arzând.
Tot ce-aş vrea – infima-ngăduinţă
de a nu muri de tot nicicând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează