Plutea, în aer un fel de nelinişte, –
un fel de
spaimă oarbă dinaintea strigătului...
întunecate şi drepte, zidurile sprijineau tăcerea
şi numai insomnia verde a ierbii
săpa galerii prin verticala clopotului de sticlă.
Mergeam alături printre vitrinele cu obiecte celeste:
( ...un corn englez alături de un gât de pasăre
retezat deasupra strigătului.) Oamenii pe care îi întâlneam
erau aidoma unor cuvinte pe care nu le poţi rosti.
Cuvintele lor
se rosteau singure, unele pe altele ca nişte bulgări de zăpadă
rostogolindu-şi înţelesul departe de ei...
Ne priveau cu toţii pe când martorul tăcerii mi-a spus
cu gâtul retezat deasupra glasului:
„ ... de acum înainte, –
tot ce vei spune poate fi folosit împotriva, ta... ”
(cuvintele lui alunecau ca zăpada de pe acoperişuri
lăsând vederii şirul negru de ţigle al unui alt înţeles, —
în timp ce tu
alunecai din învelişul acela uşor, traversându-mă, –
îndepărtându-te...)
Şi numai o singurătate deasă te acoperea până la glezne...
Am deschis gura să strig, — aerul neliniştit
se învineţise în jurul cuvintelor mele
şiroind ca sângele dintr-o arteră, –
(în timp ce tu mă traversai îndepărtându-te) am strigat
ca în somn, ca în moarte, umplând aerul de sânge
mânjind pereţii cu măruntaiele cuvintelor...
(în timp ce tu alunecai din învelişul acela uşor, aerian, –
traversându-mă,
îndepărtându-te).
Şi numai
o singurătate deasă te acoperea până la glezne...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează