Peste fereastra mea -
De la hotel -
Mă cert mereu cu murmurul rebel
Al Cernei -
Apă binecuvântată
Ce-mi limpezește mintea turburată
De tot ce nu se poate ști -
Ca-ntr-un etern „A fi sau a nu fi”
Mă cert mereu cu Cerna...
Mă cert că nu-mi mai spune -
Din zece vorbe rele -
Decât trei vorbe bune!...
De ce mă tot privește, cu-atâta dușmănie?
De ce nu-mi mai recită aceeași poezie
Pe care Cerna, astăzi,
O face
Și-o ascunde
În murmurul rebelelor ei unde -
Nu ca-n trecut,
Când ea mi-o recita
De câte ori fereastra mea
Se deschidea doar pentru ea?...
Azi...
Cerna mea, nu-mi mai recită
Decât ecoul unui cartuș de dinamită -
O dinamită blestemată
Ce i-a zdrobit
Tot ce-a iubit -
Și poezie de altădată,
Defunctă azi
Și-nmormântată...
Și poezia viitoare,
Pe care ea, mi-ar fi cântat-o
Etern sub razele de soare!...
Azi...
Poezia Cernei se ascunde
În burțile umflate și rotunde
Ale bogaților, îndestulați
Cu păstrăvii bătrânilor Carpați
Și-ai repezilor ape care curg
Spre cel mai diavolesc amurg -
Amurgul ce-a schimbat în tragedie
Și cel din urmă strop de poezie
Cu care-azi, Cerna de altădată
Își plânge apa binecuvântată
Și păstrăvii
Pe care eu -
Mi-e martor bunul Dumnezeu -
Azi...
Nu-i mai plâng
Și nu-i mai cânt
Decât pe propriul lor mormânt!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează