lui Nichita Stănescu
La cumpăna nopților și a vârsteor te legeni cântec în plasa șoaptelor
Departe se ridica steaua în pumnii reci ca poamele pârguite rămase neculese iernii
Drumulețule, drumul bătăii de tobă este încă departe,
Soarele este încă sus pe cer
În caleașa de aur a păsării paradisului.
Oare cât timp se scurge materia īn gândire, de cât timp istoria privește pieziș creșterea ierbii mătăsoase?
De mult am uitat gândurile strămoșilor în ceața gândită de noi.
Un bărbat înalt, cu vorba și ochii adânci, mânjit de praful stelelor:
n-avem ce să mai creștem, descoperitor al aurului
Zilelor întortochiate ale perspectivei viitorului imaginii!
Cuvântul poartă buchetul adânc al sufletului,
Se culcă supusă la picioare, ca asfințitul în mare,
Ascunde laleaua de foc ce așteaptă la capătul drumurilor în sine...
Acum însă...
Bate vântul puternic înspre noi,
Iar pleoapele sunt grele ca o noapte la tropice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează