Noiembrie - Boris Ioachim

 

Noiembrie şi-a pus amprenta

Pe oameni, câmpuri şi copaci...

Aş îndrăzni să-ntreb, iubito,

Cu glas de brumă: "ce mai faci?"

Priveşti pe geam copaci scheletici,

Sau sub povara toamnei taci?

Ori, înfrângând răceala brumei,

Prin parc, pe frunze moarte calci?

Eu? Stau privind strada pustie

Albită de-al brumei argint...

Şi primăvară-aş vrea să fie –

Şi-ncerc mireasma să i-o simt.

Dar vântul rece-mi dă de veste

- Cu sârg, să-mi spulbere visări –

Că nori, cu mohorâte creste,

Mi-aduce dinspre alte zări.

Da-n frigul camerei, deodată,

Îmi fulgeră-n priviri o stea –

Şi inima mi se-aprinde-ndată,

Gândind frumos făptura ta.

Şi, astfel, noiembrie devine

În sufletu-mi, firav april

Şi cu avânt trimit spre tine

Iubire pură – de copil.

Iar viaţa mea, ce-au doborât-o,

Tristeţea grea, gândiri pustii,

Visând la chipul tău, iubito,

Se-nalţă-n vise azurii.

Hei, dar tu ştii că primăvara

Inimii mele-ai fost – rămâi...

Şi atât cât vieţii mi-o fi sfoara –

Eşti ultima şi cea dintâi,

Iubire... căci nici toamna tâmpă,

Nici iarna grea, zăpezi cernând,

Deşi cu rău frig mă înghimpă –

Nicicum nu mi-te-or lua din gând...