Un ochi fantastic mă răsfrânge-n
oglinda cristalinului.
Plutesc ținând în palmă rara
monedă a destinului.
Pe-o parte-i capul tău, iubită
neîntâlnită nicăieri;
efigie ce-și schimbă vârsta:
femeie azi, fecioară ieri.
Pe alta, inima mea bate
un ritm tenace și avid,
pulsând în hohote viața-mi
spre-un infraroșu bănuit.
Vâslesc. Curg frunzele. La capăt
îl văd pe Cronos, dilatând
pupila lui săpată-n ora
smulgerii celui care sunt.
(Era o Dâmboviță calmă
când trandafirul înstelat
al unei dragoste de toamnă
în trupul meu a explodat...)
Cândva pe irisul albastru
dintre odată și nicicând
va trece discul unei inimi
zenitul bolții eclipsând.
Atunci, strigat voi fi de plante.
Și din nostalgicul aval
mă va privi, furându-mi chipul
doamna surâsului final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează