Ea era numai iubire,
Iubire și dor era ea,
Și sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!
Halucinați, ochii ei
Iubire și dor implorau,
Halucinați ochii mei
Iubire-n iubire erau.
Și-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât mă pierdeam,
Și uitându-mă însumi pe mine,
Însăși pe ea o uitam.
Dar într-o zi o părere,
O părere-albastră trecu,
Și de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.
Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos depărtării,
Se arunca-ntr-o prăpaste –
În prăpastea din marginea mării.
Aripile-i nu s-au deschis
Și-un țipăt a scos când s-a frânt…
Dar aripile – așa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pamânt.
Și de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserării,
Trupul ei dus pe prăpaste –
Pe prăpastea din marginea mării.
Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripă,
O aripă și alta albesc...
Și trupul ei drag se-nfiripă.
Suntem una și numai iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează