Când obosită, mâna mea
În capitala fără soare
Pe foaia albă iscălea
Cea mai cumplită renunțare,
Și vântu-n geamul cel rotund
Izbea cu valuri ude, dese –
Părea că cerul fără fund
Ca aurul se încinsese.
Spre apa Nevei n-am privit,
Nici stâncile-n lumini scăldate,
Și că te văd mi-a năzărit
În față-aievea, neuitate!...
Dar noaptea toamnei celei lungi
Orașu-l înghiți, profundă,
Ca fuga mea de tine-atunci
Scrumite umbre s-o ascundă.
Am dus cu mine crucea doar,
În ziua cu trădarea dată,
Ca stepa de pelin amar
Măcar, să-mi cânte ca odată.
Și din peretele curat,
Primejdiile mi le curmă,
Și totu-i lesne de-ndurat,
Chiar ziua, ziua de pe urmă.
1916
traducere, Medeleine Fortunescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează