Despărţire - Vasile Voiculescu

 

Când fâlfâişi năframa în albul steag al mâinii

Se oglindea amurgul în apele fântânii;

Alături, săgetată în inimă de frică,

În clipa despărţirii gemu o turturică,

O rodie necoaptă căzu, de vierme roasă,

Crăpând, înăbuşită de iarba somnoroasă

Şi, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii

Ieşea, pălit şi rece, luceafărul iubirii,

Trecând ca peste-o rană, pe-un vânăt cer ca fierea.

Plecat peste fântână, vedeam în fund durerea

Cum turbura adâncul venind să se adape

Şi prefăcea în sânge cleştarul scump de ape,

Cum se stingea amurgul şi veştedul luceafăr

Şi cum porneai departe şi singură tu, cea făr’

De milă, luând cu tine în albul steag al mâinii,

Ca-n zări să mi le fluturi, năframele luminii,

Lăsându-mă, din golul fântânii cu balaur,

Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur,

Pe când, cerând şi dându-şi c-un bun rămas iertarea,

Se-mbrăţişau în umbră iubirea şi uitarea.

Din volumul „Poeme cu îngeri", 1927