Groparul - George Coșbuc

El cântă, să-i treacă din vreme, săpând,

     Și lucru mai spornic să-i pară,

Și galbene oase le-aruncă pe rând

     Din groapă pe lutul de-afară;

De câte ori însă aruncă vrun os,

Găsește vro glumă și-o vorbă pe dos

     Să râdă de bietele oase.

O hârcă el scoate din negrul pământ,

     Dar, nearuncând-o bine,

Ea cade de-afară de-a dura-n mormânt,

     — „Ce-i, hârco? E taratoru-n tine?

De-ți place șederea cu viii la sfat,

Haid', vino vreodată-n plimbare prin sat!”

     Iar hârca răspunse: — „La noapte!”

Groparul se nălță deodată-nlemnit

     Și-i piere răsufletu-n gură.

Se uită. Nu-i nimeni. Dar cine-a vorbit?

     Căci limpezi cuvintele fură:

„La noapte!” Rostite puternic și rar —

Și-așa fioroase și reci i se par

     Și sapa, și lutul, și groapa.

El lasă lopata și sapa-n mormânt

     Și lucrul negata și-l lasă.

La nimeni pe cale nu spune-un cuvânt,

     Nu spune nevestei acasă.

El pleacă-ntr-o parte, se-ntoarce-napoi;

Și scapătă ziua, se-ntunec-apoi,

     Și-i noapte, și-n pat el așteaptă.

Alunecă ușa deodată-n țâțâni

     Și-n prag un schelet se ivește.

Îi scapără ochii, și mișcă din mâini,

     Și capul îi cade și-i crește.

Iar oasele-i toate, mișcându-se rar,

Pe unde se-ncheie mai mucede par

     Și sună ca sloii de gheață.

— „E frig în morminte, dar tu ne-ai iubit

     Și-ai zis să te caut odată.

Ce bine-i cu viii și iat-am venit,

     Căci morții au vorbă jurată!”

Groparul întinde, de groază cuprins,

O mână spre oase, dar brațul întins

     Se-ncurcă prin recile oase.

El țipă, se scoală, și repede-acum

     Luând într-o mână toporul,

Împinge scheletul din casă pe drum

     Și trage pe ușă zăvorul.

Iar mortul de-afară: — „Nebune ce ești!

Pe unul cel singur degeaba-l gonești,

     Că mii eu chema-voi cu mine!”

Trezită de țipet, din pat a sărit

     Și-aprinse-un opaiț nevasta.

— „Feritu-ne-a Sfântul și nu ne-a ferit!”

     Ce vorbă ciudată fu asta?

Își vede bărbatul cu ochii-ncruntați,

Stând strajă la ușă și-n pumnii-ncleștați,

     Gătit de lovire toporul.

Îl strigă pe nume. Se uită-napoi

     Spre strigăt și lasă să-i cadă

Toporul din mână, și-n tremur apoi

     În colț el se strânge grămadă.

Ca unul ce-așteaptă cu groază, stă-n loc —

Atunci, la fereastră, deodată poc, poc,

     S-aude-o bătaie de-afară.

Sunt mulți, sunt o sută, și alții-s pe drum,

     Vin miile-acum să s-adune!

El joc își bătuse de dânșii, și-acum

     Puternicii vin să-și răzbune!

Spre sunet se-ntoarce groparul, grăbit,

Îl vede, tresare, clipește-aiurit

     Și mort el rămâne grămadă.