Era pe vremea când purtau
Cocoanele niște turnuri
Ș-un malacof piramidal
Și alte multe umpluturi...
Ion Ciornei, un țopârlan,
Un românaș de viță veche,
Purtând suman, purtând ițari
Și-o țurcănească pe ureche,
A fost luat la militari...
Da-n loc să dea de greu și el
Ion ajunse vistavoi,
Noroc! la domnul Colonel.
Băiat voinic, făcea de toate:
Era rândaș, spălătoreasă,
Și vizitiu și bucătar,
Și sofragiu și fată-n casă.
Ion putea fi orișice,
Mă rog, și doică-ar fi putut;
Dar moașa casii l-a aflat
Că are laptele bătut.
Așa, Ion cu colonelul
Lucra-ntr-o seară la grăpat.
Când iată doamna înfoiată
Sus în balcon s-a arătat.
Ion numaidecât se-ntoarse
Și se opri pe gânduri dus,
Uitându-se plin de mirare
La malacoful cel de sus.
Don'Colonelul îl întreabă:
– Ce te-ai holbat așa, țigane?
– Mă mir, trăiți, don'Colonel,
Mă mir de ce văz la cocoane;
Cu malacofu-așa umflat
Cum poți s-o pupi? că nu se poate
Nici să te-apropii. - Măi ce prost!
Țigan! când vreau s-o pup, și-l scoate.
– Și-l scoate? a răspuns Ion;
– Așa ți-e vorba?... A-o-leu!
– Așa, trăiți, don' colonel...
Așa... o pup și eu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează