Teribil amurg de mileniu,
cu Shakespeare în fiece piesă,
trădări cât recoltele lumii
și triste popoare în lesă.
E-un fel de esență de epoci,
un singur blestem ne conjugă,
cu cinica voce păgână
să spună și ultima rugă.
Rezerve puține, sub scoarță,
și mult mai puține, în creieri,
republica noastră devine
regat al flămânzilor greieri.
Din amestecate familii,
barbarii se-ntorc, în cohorte,
asupra popoarelor lumii,
cu biciul politicii forte.
Cresc muguri, ca pielea pe bestii,
pe arbori lipsiți de lumină
și Mântuitoru-n icoană,
divinei oglinzi se închină.
Ce pâine puțină pe mese,
și niște mușcate-n ferestre,
bolnavi de mirosul vopselei,
rod carii, în lada de zestre.
Popoare, din nou sfărâmate,
sub roata cumplitei istorii,
abia mai pronunță protestul,
spre judecători iluzorii.
Și iarăși, le pierdem pe toate
când vin conspirații nedemne,
și dreptul la foc ni se fură
și iarăși frecăm două lemne.
Ultragiul comerțului tragic
jignește și trudă, și artă,
sărim din extremă-n extremă
și plângem, din poartă în poartă.
Nu țări vor rămâne, ci zone,
prin partea aceasta de lume
și niște imperii duioase,
cedându-le propriul lor nume.
Suntem rezervația însăși
a tragicei pierderi de sine,
iertată spre-a fi omenirea,
când n-are nici mâini să se-nchine.
În Est bat clopote de moarte,
Toți mieii se duc nicăierea
Și singura șansă e jertfa,
...Urmează, de Paști, ÎNVIEREA.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează