,,Aici trăia şi el şi se rotea mereu
Contimporan cu vulturii, cu Dumnezeu".
(L.B.)
S-au aşezat în matca veche toate,
În Lancrăm drumul e la fel de strâmb,
S-au regăsit prin țară vechi excese,
Aceleaşi flori se sting pe-acelaşi dâmb.
Şi, totuşi, e ceva ce se întâmplă
La fel de bine şi la fel de rău,
Este egal de cinic felu-n care
Se-ntorc românii la mormântul tău.
Din dogmă am ajuns în anarhie,
Pe propriul pământ, stăpâni şi slugi,
Prin mijlocul Ardealului se-aude
Un camion ce vine de la Cluj.
E trupul tău ne-nsuflețit într-însul,
Poeţii şi ierarhii te bocesc
Şi spațiul mioritic mai miroase
A vodcă proastă şi a tanc rusesc.
Ritmează şi destinul, ca şi spațiul,
Aceeaşi trăgănare, vale-deal,
Şi tu, poet al lebedei eterne,
Te naşti şi mori, local-universal.
Scrisoarea mea atât de-ntârziată
Te va găsi sub forma unei ierbi,
Pe care-o calcă-n tălpi necunoscuții
Şi-o pasc sub lună turmele de cerbi.
Dar eu mai cred că se cuvine, astăzi,
Să-ți spun ceva ce însuți tu ai spus,
Că suntem pe pământul unei cumpeni,
Dar nici în Răsărit, nici în Apus.
Şi, totuşi, peste lada ta de zestre
Ce e mormântul marii nostalgii,
Cu nepăsare trec românii liberi
Şi-aud din ce în ce mai depărtat cum sună.
din volumul „Cântec pentru anul 2000".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează