Și-a fost Parisul... Sala de concerte...
Și, preț de-o oră, tropăit și praf,
lascive șolduri, bancuri, noi oferte,
într-un cuvânt - anexa la Piaf.
Și iat-o: idol de grosolănie,
să-ți scuipi în sîn, nu alta! Ca și cum,
ușa greșind, o biată tragedie
în carnaval ar fi pătruns acum.
Și peste întregul balamuc, suavă,
s-a ridicat, sleită de puteri -
o bufnicioară tristă și bolnavă,
cu aripile frînte de căderi.
Scundă, boită, mică și plăpîndă,
tușind ușor, c-un licăr în priviri,
în mijlocul tău, epocă, la pîndă,
stătea pe piciorușele subțiri.
Privea la noi, cum ar privi spre Sena,
abrupt, mai înainte de-a cădea,
și-aș fi escaladat în grabă scena,
s-o țin, să nu se prăbușească-n ea.
Dar iată, mîna ei zvîcni ca unsă
și-orchestra se porni de dedesubt
și-ntreaga ei făptură fu pătrunsă,
de parcă numai muzică-ar fi supt.
Zbura spre noi, în inimi să se-mplînte,
sub greutatea ochilor arzând,
cînd trupu-i ciopîrțit porni să cînte,
suind în slăvi, abisuri coborând.
Un rîs și-un plîns în hohot, totodată,
delirul ierbii, șoaptă de canaf
ori urlet de sirenă-nfierbîntată,
era chiar ea, era chiar ea - Piaf.
Alarme, focuri, ploi torențiale,
și gemete și scîncete și pași
se-amestecau în cîntecele sale...
Ce farsă! Ne crezusem uriași!
În glasul ei dezastru și credință
și stele și extazuri și dureri.
Ea să ne țină-n brațe-avu putință,
pe noi, închipuiții Gulliveri.
Și-n ciuda morții ce-și iuțise pînda -
prin vocea ei de-artist adevărat,
artiștii noi își deslușeau izbînda,
chiar dacă-n lacrimi ochii și-au scăldat.
Din scenă ea plecă tunînd, severă,
proorocind furtuni ori flori pe ram -
o bufniță ca o himeră
căzută-n scenă de pe Notre-Dame."
1963
Traducere de Ștefan Dimitriu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează