Moarte vagă - Marin Sorescu

 

Simt că mă urăște cineva,

Spune șoricelul în ghearele pisicii,

Întorcând speriat capul

În toate părțile.

- E laba mea - mormăie superior pisica:

Ți-e frică de laba mea?

- Nu, e ceva mai presus decât o frică, e o spaimă,

Nu-i un simplu sentiment de frică, - da mi-e și asta,

Frică, recunosc.

Dar pe deasupra vine o furtună care se

Apropie de gâtul meu, ca și când te-ai sufoca

Fără să știi de ce.

Și adaugă tremurând: Mi-e tare teamă să nu fie angoasă.

- Ți-e teamă sau ți-e spaimă?

- Știi dumneata, pisică, poți avea teamă de ceva precis,

De o cursă, în cazul meu, mă feresc de ea cât pot,

Pentru că știu despre ce e vorba.

Dar spaima asta pe care o încerc e în general;

Mi-e spaimă de răsăritul soarelui, de apusul soarelui,

De-o frunză, uite parcă vine muntele ăla să mă nască...

- Atunci e pesimism.

- Nu, pentru că mi-e dragă viața, dar mi-e dragă

Și starea asta,

Când vezi totul atât de limpede, încât îți vine să tremuri...

- Atunci ție-e frig.

- Intră și frigul în toată povestea asta, însă un frig special

Care nu te îngheață decât pe dinăuntru,

Începe întâi cu sufletul și apoi cu... uite acum simt că vine altceva

Ca un bolid negru dintr-un ochi rău...

La punctul ăsta pisica, neobișnuită cu distincțiile,

A început să toarcă. Șoricelul,

Simțind în continuare că-i urmărit,

S-a aruncat cu viteză în cea mai ascuțită gheară

A ei,

Uitată din întâmplare scoasă din teacă.