Mi-e sufletul noian adânc de ape
În care stă pierdut mărgăritarul,
Și anii lungi și-au grămădit amarul,
Sub el lucirea albă s-o îngroape.
Adâncului eu nu-i mai știu hotarul,
Eu nu mai știu departe-i sau aproape,
Zadarnic cer cu lacrimi în pleoape,
Să-i aflu undeva lucirea, harul.
Ci, Doamne, fă-Te Tu pescuitor,
Până-n adâncuri marea o despică,
Să cauți bobul cel strălucitor.
S-or trage apele-napoi cu frică,
Ș-atunci mărgăritarul viu de dor,
Ca-ntr-un potir, în palme îl ridică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează