Trăia odată-ntr-un cătun,
La margine de lume,
Un biet bătrân cu barbă sură,
Alăturea de-un câine.
Sleit de vlagă, uitat de toți,
Cu greu își ducea traiul,
Doar cu Azor, câinele lui
Își împărțea mălaiul.
Dar într-o zi de iarnă cruntă,
Bătrânul se îmbolnăvi
Și după încă două zile
În miezul nopții el muri.
Cum câinele nu înțelegea
De ce bătrânul sta nemișcat,
S-a tot foit în jurul lui,
A tot lătrat și-a tot urlat.
Și-atunci vecinii-au înțeles
Că nu-i lucru curat,
Găsind în zori, ușa crăpată
Și pe moș înghețat.
Cum repede se duse vestea
Și rudele-au aflat,
Fără prea multă rânduială,
L-au și îngropat.
Și-au început să-mpartă averea,
Livada și modesta casă
Dar nimenea nu a dorit
Să ia și câinele acasă.
Și bietul câine hoinărea,
Pe uliță, cerșind un colț de pâine,
Bătut de vânt, udat de ploi,
Trăind de azi pe mâine.
Mult mai târziu s-a auzit în sat
Că pe mormântul lui moș Leonid,
Sub crucea nouă cea de brad
Se află-un câine , veșnic adormit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează