Cimitirul marin - Paul Valery

.....................................................................

"Suflete iubit, nu năzui către

viața fără moarte, ci epuizează

resursele posibilului."

PINDAR, Pythice, III

Acest pod calm cu porumbei cuminte

Palpită între pini, între morminte;

Amiaza dreaptă țese-aci-n scântei

Marea, mereu din-nou-pornita mare!

După-o gândire, ce răsplată mare

Să-ți pierzi privirea-n liniște de zei!

Ce pur efort de mici sclipiri consumă

Atâta diamant mărunt de spumă,

Ce pace pare-a se-nălța sub cer!

Când peste-abis un soare se așterne,

Urzeală pură-a cauzei eterne,

Timpul scânteie, Visu-i adevăr.

Tezaur fix, blând templu al Minervei,

Masă de calm, tribut plătit rezervei,

Apă semeață, Ochi ce ții ca-n nod

Atâta somn bogat sub văl de pară,

Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară,

Dar copleșit de țigle de-aur, Pod!

Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape,

Împrejmuit de văzul meu de ape,

În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăț;

Și ca spre zei ofranda mea supremă,

Senin scânteietoarea mării stemă

Aruncă-n sus un suveran dispreț.

Cum fructul piere în plăceri pe limbă,

Cum în deliciu-absența i se schimbă

În gura-n care-și pierde forma lui,

Îmi sorb aici anticipându-l fumul,

Și cerul cântă-n sufletul ca scrumul

Schimbarea-n zvon a țărmilor verzui.

Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată!

După-atâtea trufie, de-o ciudată

Lene, dar plină de puteri, scăpând,

Mă dau acestui spațiu ce străluce,

Peste morminte umbra mea se duce

Și-mblânzește pasul ei plăpând.

Cu sufletu-n solstițiu, arsă jerbă,

Eu te susțin, justiție superbă

A razelor cu nemilos pumnal!

Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină;

Privește-te!... Dar pentru-a da lumină

Ursuze umbre-și cer un rol egal.

O, doar al meu, în sine-mi, numai mie,

Sub inimă, pe prag de poezie,

Între neant și faptul pur, aștept

Ecou-atâtor vagi, interne ranguri,

Amar șuvoi sonor de sumbre ganguri

Sunând un gol mereu vestit în piept!

Știi tu, captivă falsă din frunzare,

Golf mâncător de palide grătare,

Pe ochii mei închiși, de taine grei,

Ce corp spre leneșu-i sfârșit mă-ndrumă,

Ce frunte-l cheamă în osoasa humă?

O stea gândește aici la dușii mei.

Sfințit, închis, cu foc abstract de linii,

Fragment terestru oferit luminii,

Îmi place-acest podiș cu torțe-n el,

Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,

Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre;

Peste morminte-mi doarme-un val fidel!

Cățea splendidă, alungă idolatrii!

Când ca păstor zâmbind acestei patrii

Însingurat pasc, miei misterioși,

Alba mea turmă de morminte lente,

Gonește porumbițele prudente,

Visele vane, îngerii curioși!

Ajuns aici, ce va mai fi e lene.

Insecta roade seceta-n antene;

Și totu-i ars, căzut, primit în dar

În aer pentru-o aprigă esență...

Iar viața-i vastă, beată de absență,

Amaru-i dulce, spiritul e clar.

Cei morți stau bine-ascunși aici sub haina

Þărânii calde ce le suge taina.

Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns

De sine, se gândește-n nemișcare...

Frunte completă, naltă-ncoronare,

Eu sunt în tine schimbul cel ascuns.

Pe mine doar mă ai să-ți ferec teama!

Căința, îndoiala mea și drama

Sunt zgura marelui tău diamant...

Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă,

La rădăcini de-arbuști o vagă rasă

A și trecut spre tine, dezarmant.

Ei s-au topit într-o absență mată,

A supt argila ostia curată

Și harul vieții a trecut în flori!

Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte,

Felul de-a fi, și sufletul aparte?

Doar viermii torc unde nășteau plânsori.

Strigătul scurt al fetei gâdilate,

Privirea, dinții, pleoapele muiate,

Fermecătorul sân atras de foc,

Sângele gurii date fără preget

Și darul ultim, apărat cu-un deget,

Totul se-ngroapă și reintră-n joc!

Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are

Această mască a minciunii, care

Din val și-argint aici se lămuri?

Cânta-vei când vei fi doar boare pură?

Nu! Toate trec! Prezența mea e bură,

Chiar sfântul neastâmpăr va muri!

Tu, neagră nemurire poleită,

Consolatoare-ngrozitor boită,

Ce faci din orice moarte sân matern,

Minciună mândră și pioasă scuză!

Cine nu știe, cine nu refuză

Acest vid craniu și-acest râs etern!

Părinți adânci, voi frunți nelocuite,

Ce sub povara de lopeți zvârlite

Sunteți pământ, și pașii ne-ați uitat,

Adevăratul vierme, care roade,

Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade,

El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat!

Iubire, sau de mine însumi ură?

Mi-atât de-aproape-ascunsa-i mușcătură

Că zeci de nume, toate, îi convin!

Ei și! El vede, vrea, visează, atinge!

Îi place carnea mea, mi se prelinge

Chiar în culcuș, și-ntreg îi aparțin!

O, Zenon! Crude Zenon din Eleea!

Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea

Ce sună, zboară, nezburând deloc!

Mă nasc la zvon, și mor de fier! Ah, soare!...

Umbră de broască, sufletului care,

Ahile-n mers, stă țintuit pe loc!

Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândește!

Corp, sparge-această formă ce gândește!

Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt!

Noi prospețimi, din mare exalate,

Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate!

În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt!

Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită,

Piele de leu, hlamidă găurită,

De mii și mii de idoli mici, solari,

Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre

Mereu mușcându-ți coada grea de astre-n

Tumult asemeni unei liniști mari,

Se-nalță vântul!... Viața-și cere partea!

Un aer amplu-mi frunzărește cartea,

Din stânci talazul spumegă subit!

Zburați în zare voi, orbite pagini!

Voi, unde, spargeți! spargeți în paragini

Acest pod calm de pânze ciugulit!

din Farmece (1922)

traducere de Ștefan Augustin Doinaș