Lustra joasă orb și-a rătăcit lumina
pe gravura lui Ravel și Debussy
și șarpele din mâini mi se oprește-n Si
și se oprește fremătând, pianina;
Surd, tăblia coboară până-n clape
tremurând în Si îngână – locul ei
făptura ta de somn, plutind în funigei
pe-acest sfârșit de stele și de ape.
Cântec spart veghează încă, în odaie,
Dansatorii încă nu s-au dezlipit
și încă, brațul cel străin e-ncolăcit
de cingătoarea ta ce se îndoaie.
Pete pe tăblie, pete moi, de sânge,
își ghicesc haot conturul tremurat
cum umed brațul îți zdrelește sânul dat
și te adună-n coapse și te frânge.
Ape murmură în cărnuri și în oase…
Albă, vii din umbra răsturnată-n prag,
ca și de-atâtea ori, să-mi spui că îți sunt drag
și să îmi lauzi mâinile nervoase.
Hai, iubito, spune-mi, spune-mi înc-odată:
șarpele din mâini, oprit în Si era?
Ca o frânghie galbenă și udă-n lustra grea
se clatină lumina atârnată…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează