Și e atât de frumos - Ion Mureșan

Acolo sus, pe deal, este o canapea roșie.

Lângă canapeaua roșie, flutură în vânt o sută de

steaguri galbene.

Deasupra, zboară păsări mari, negre și mute.

Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.

Lângă canapeaua roșie este o măsuță de scândură,

iar pe măsuță e o coală albă de hârtie și o vază cu flori

albastre.

Mai este o doamnă cu rochie lungă, verde.

Stă lângă măsuța de scândură pe un scaun de

                                                                        abanos.

Are mâinile albe și foarte reci.

Cu mâinile albe și foarte reci ea scrie,

ea copiază cu litere mari de tipar o poezie de Mihai

                                                                        Eminescu.

Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.

Pe celălalt deal, eu dorm în iarbă, între pruni.

Capul meu adormit odihnește pe o perniță albă.

Sub perniță am un cuțit și o secure,

astfel că, dormind, bănuiesc că am înnebunit.

Somnul meu e în jurul meu ca un gard de sârmă

                                                                        ghimpată,

astfel că niciun animal și niciun om nu intră în somnul

meu.

Niciun om și niciun animal nu au ce căuta

în somnul altui om și altui animal care dorm în iarbă,

                                                                        între pruni.

Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.

Totul este frumos în toate.

În vale, în sat, lucrurile sunt înclinate și se leagănă

în semn de respect pentru cineva.

De o parte și de alta a drumului, mii de păsărele cântă

un cântec dezorganizat și agresiv.

Se înserează. Soarele e roșu.

Umbra cuiva, nu știu a cui, mi se așează ca o dantelă

pe față.

Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.