Nu am, Doamne, nimic, şi-s bogat.
Sunt, Doamne, cel mai bogat, că te am.
Cu fiece mugur ce iese din ram – Te-am aflat,
cu cerul ce-mi intră în casă prin geam!
Nu Te supăra, Doamne, că port roua-n gene,
că cel mai fericit am fost, fără să ştiu:
când sfâşiat eram de fiare în arene
Tu mă strângeai la pieptu -Ţi, ca pe-un fiu…
Şi ce uşoare-s lanţurile grele
şi piatra de sub cap mi-e pernă moale –
în locul unde lacrimile mele
se întâlnesc cu râurile Tale!
Ea era așa frumoasă,
Că se lumina în casă.
Și atât de lin dansa,
C-afară se-nsenina.
Și doar poemele acele
De dragoste și dor cumplit –
opreau oștirile să intre
În țara-n care ne-am iubit.
Iubirea îți dăruiește aripi. Atât.
Zborul deja depinde de tine.
Și pomii iubesc.
Sunt martor
și-adeveresc:
un ulm
s-a îndrăgostit
de-o fată cu ochi de cicoare
și-a înflorit
odată cu prima ninsoare.
De-aș avea o mie de poeme proaste
despre urși și canguri stând în pirostrii,
duce-m-aș să le citesc pe toate
la Popenchi, la casa de copii!..
De mi-ar ieși o mie de cazaci în cale,
cu tancuri, avioane, nave fluviale,
i-aș da pe toți cu-o mână la o parte
și la copii aș duce versul mai departe...
Duce-m-aș, dar simt o mare teamă
de-acei copii orfani, nemângâiați de mame,
când eu, poet hoinar, având o mamă,
trăsnesc cu slovele cerești,
cânt osanale altei mume - cu totul nemoldovenești.
Am mai simțit de la o vreme-ncoace,
cum pentru transniștri veninu-n gușă mi se coace
și mi s-a rupt din frâu cuvântul,
spunând că li-i româna vorba, li-i românesc pâmântul!...
latã-mă la Popenchi, mă văd pus la perete
și-un pluton din clasa a 7 - băieți și fete,
țintind mitralierele spre mine,
în mancurtească limbă-mi strigă: „Hende hoh, străine!"
N-aș spune, că de puștani mă tem - deloc!
Dar când zun pistruiat s-a ridicat să ordoneze „foc!",
Eu mă făcusem ghem și inima-mi încremeni pe loc.
Cu mintea încâlcită în sârme de-naltă tensiune,
mai încercam să deslușesc ceva, mânrâind în sinea-mi
niște cuvinte mute despre națiunea mea română...
Apoi rafale de-ntrebări, ca piroanele pe Crist,
m-au pironit. Atunci mi-am zis: „Caput, sunt răstignit!"
Taman când îmi treceau prin trup fiori de gheață
și viața-mi atârna de-un firișor de ață,
aud ca-n vis o voce foarte subțirică de copilaș:
„Da neata, poete, care ne-ai citit povești,
câte mame ai?... Și din ce țară ești?!"
Motto:
Copiii mei, își toarce steaua firul
Cu poezia nu aduni avere...
("Testament")
Cât am scris eu poezie,
Am trăit în sărăcie...
Fac acum bussines si barter:
La comanda unui frate,
Din secături și buturugi uscate -
Șmecherește, românește,
Din topor, cum se primește,
Fac "români basarabeni"
Dintr-un neam de moldoveni -
Neam bătrân cu veche vatră
Din epoca cea de piatră!
Ziar costos de frați plătit,
„LA, - arena mea de ceartă)
Eu sunt speț în astă artă!);
Când pe ruși îi iau în pică,
Îmi mai cade o capică.
De la cucoșiști mai curg parale.
(Un cal traian fâră zăbale)
Partid pe care l-am scornit în trei:
Eu, Mihai Cimpoi si Val. Matei!
De la „LA", de la cerdac,
Pentr-un ban, medală, un colac
Mai träsnesc un „cot-co-dac!"
Fratelui vecin pe plac!
Așa-i omul cel sărac:
Ici un ban, colo-un pitac...
Pe colină, lângă lac,
Un castel domnesc îmi fac!
s-o sfârşeşti singur
în cavoul unei camere
fără ţigări
sau vin –
numai cu un bec
şi cu o soba de fier,
cu părul sur –
şi bucuros că ai
camera.
... dimineaţa
ei sunt deja acolo
făcând bani:
judecători, tâmplari,
instalatori, doctori,
copii care vând ziare, poliţişti,
frizeri, spălători de maşini,
dentişti, florari,
chelneri, bucătari,
şoferi de taxi...
iar tu te întorci
pe partea stângă
să-ţi cadă soarele pe spate
şi să nu-ţi vină-n ochi.
traducere de Petru Dimofte
