De-aș avea o mie de poeme proaste
despre urși și canguri stând în pirostrii,
duce-m-aș să le citesc pe toate
la Popenchi, la casa de copii!..
De mi-ar ieși o mie de cazaci în cale,
cu tancuri, avioane, nave fluviale,
i-aș da pe toți cu-o mână la o parte
și la copii aș duce versul mai departe...
Duce-m-aș, dar simt o mare teamă
de-acei copii orfani, nemângâiați de mame,
când eu, poet hoinar, având o mamă,
trăsnesc cu slovele cerești,
cânt osanale altei mume - cu totul nemoldovenești.
Am mai simțit de la o vreme-ncoace,
cum pentru transniștri veninu-n gușă mi se coace
și mi s-a rupt din frâu cuvântul,
spunând că li-i româna vorba, li-i românesc pâmântul!...
latã-mă la Popenchi, mă văd pus la perete
și-un pluton din clasa a 7 - băieți și fete,
țintind mitralierele spre mine,
în mancurtească limbă-mi strigă: „Hende hoh, străine!"
N-aș spune, că de puștani mă tem - deloc!
Dar când zun pistruiat s-a ridicat să ordoneze „foc!",
Eu mă făcusem ghem și inima-mi încremeni pe loc.
Cu mintea încâlcită în sârme de-naltă tensiune,
mai încercam să deslușesc ceva, mânrâind în sinea-mi
niște cuvinte mute despre națiunea mea română...
Apoi rafale de-ntrebări, ca piroanele pe Crist,
m-au pironit. Atunci mi-am zis: „Caput, sunt răstignit!"
Taman când îmi treceau prin trup fiori de gheață
și viața-mi atârna de-un firișor de ață,
aud ca-n vis o voce foarte subțirică de copilaș:
„Da neata, poete, care ne-ai citit povești,
câte mame ai?... Și din ce țară ești?!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează