Iubita mea, te simt așa departe…
Mi-ai pus pe frunte mâinile subțiri,
Dar, ca un zid puternic, ne desparte
O pânză de cernite amintiri.
Ființa mea întreagă când te cere,
Tu stai visând, nici ochii nu ți-i miști,
Și câte taine pline de durere
Se pierd în noaptea ochilor tăi triști!
Eu chem osânda care mă omoară,
Sălbatic vântul patimii să bată,
Eu cer icoana ta de-odinioară,
Pe care n-am văzut-o niciodată.
O, cum aș vrea durerea să mi-o-nșele!
Atâtea nopți pustii am adorat-o,
I-am dat și jertfa tinereții mele
Zâmbind… tu numai inima mi-ai dat-o.
Mi-ai dat-o! Floare gingașă de munte
Ce stă deasupra unui larg abis…
Și chiar acum, când mă săruți pe frunte,
Tu mă săruți cum se sărută-n vis!
Căci sufletul, ca tristele ruine,
Păstrează-n el lumina altor vremuri,
Și când o rază-ajunge pân’ la mine
Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri:
Ea luminează-n tine, fără veste,
Prăpastia trecutului întreg…
Și-atunci duioasa inimii poveste
Eu o ascult, dar n-o mai înțeleg
De-aceea-n seara asta mi-e totuna,
Sporește-mi iar durerea sau alin-o,
Te-ntreb, - pierdută pentru totdeauna:
- De unde vii și cine ești, străino?…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează