Noi am inventat acest mod de a fi,
necunoscut de frunze, existență care nu cere să te naști, nu trebuie să respiri:
E destul să răsari ca aștrii morți, în gând.
E destul să se audă despre tine.
Cu nimic nu poți fi vătămat, viu ca o bucurie posibilă, care nu va veni niciodată, oglindire
a cuiva nevăzut.
Și fără sã fii există viață, în spațiul unde regele fricii n-ajunge.
Cerbii nu se tem de cenzură, privighetoarea nu are rege.
Lucrurile șoptesc: „La ce bun să scrii, de vreme ce noi existăm?
Nu le iau în seamă. Sunt în mine întâmplări,
evenimente.
Ce visez capătă duritate de lucru real, merg pe pământ întărit de gânduri.
Lucruri umile, o cârpă sau o coajă de măr,
becul arzând limpezit în crengile cireșului,
masa de lemn, un cerc tremurător de lumină,
dorința de a da, mai tare ca foamea.
Frig: când vorbești, cuvintele au trup, în sfârșit se văd,
le scriu cu gura.
Astă noapte a căzut zăpadă: a nins, a scris! Ninsoare, scrisoare!
Cuvintele rămân în aer ca fumurile. Deschid ușa, mă uit în urmă intrând: aburul gurii mă urmează.
Mã evapor cu iuțeala unui alcool.
Și ce dacă vine? N-am nevoie de primăvara adevărată, o vreau pe aceea din amintiri,
întunecoasă, când în curți se mistuie
frunzele moarte, iar răcoarea arde sub stele.
Întuneric și ceață. În toiul unei nopți fără cuvinte, toate străzile duc spre tăcere, eu grăiesc, rostesc, spun mereu,
împotrivindu-mă... Ar fi prea simplu să tac.
Pe cer, curge o mână de sare, dusul despletit
al duhului sfânt:
Mă umplu de cuvinte.
Undeva, o provincie a cuvintelor scrise, departe;
aici, toți trec liniștiți prin tăcerile mele,
ca și cum n-ar avea corpuri. Sunt cărți puține
pe toată strada, simt asta. Vremea pare
definitiv pierdută, ca și cum nimeni n-ar fi scris niciodată.
Nu-mi trebuie decât un ciot de creion,
o margine de ziar, sã completez bibliotecile arse.
Nu se poate trăi în muțenie. Poetul plutește
în tăcere, ca un distrugător pe mări,
lăsând în urmă brazdă de murmur latin.
Mișcarea cuvintelor e înaintarea crescătoare
a frunzei, întoarcerea înceată a unui obraz.
Poezia îmi rămâne alături ca un duh, oriunde
m-aș duce, pe străzi, în infern, n-o pot rupe
de mine.
E obositor, dar nu mai sunt singură pe ulițe,
o port pretutindeni, asa cum o mamă
își duce copilul, când n-are cu cine să-l lase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează