De ce te uiți așa, când seara vine,
în ochii mei cu ochii tăi de salbă,
că nu-ți mai iei privirea de la mine,
gingașă, grațioasă mâță albă?
Nu te-ai uitat așa fel niciodată
și frumusețea ta nu m-a privit
așa de-adânc, bătu-te-ar să te bată,
nici când fusesem mort și răstignit.
Mă plec și te scrutez cu un fior,
ca-ntr-o lumină de fântână.
Parc-ai trecut tiptil, călcând ușor,
torcând încet, pe lângă lună.
Ți-e gura roză-nchisă ca un plic
al nimănui, lipit și cetluit.
Deasupra cine nu a scris nimic?
Și înăuntru, cui i s-a povestit?
Tu știi ceva ce limba ta nu-l știe
și să-l rostească nu e cu putință.
Știința mută ți-a fost dată ție,
și mie graiul cel fără știință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează