Și cei ce plâng ca și acei ce râd
o luptă duc amară,
‘năuntrul lor e-aceeași tragedie,
aceeași iarnă tristă și pustie,
aceeași primăvară.
Pe orice față-o lacrimă de pică,
un zâmbet de răsare,
în pieptu-oricui, furtuna dacă bate,
ori raza bucuriei de străbate
e-n toți ceva ce ochilor n-apare.
Porniți pribegi, călătorim, purtând,
ca să le pierdem toate,
comori de visuri, de speranțe sfinte;
și-ndeplinirea veșnic e-nainte
și veșnic nu se poate!...
... Pe-acei ce plâng ca și pe-acei ce râd,
pe drumuri lungi ce-i mână?
Ce stea pe cer în veci luminătoare,
ce rază pribegită de la soare
e cruda lor stăpână?...
Pe toți îi cheamă-n departare dorul
de ce e nou, de ce-i necunoscut;
pe cel ce vine sa pornească mâne,
pe cel ce-n urma rândului ramâne,
pe cel ce s-a pierdut...
Poezie din volumul “Departe”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează