Într'un an, cândva 'ntr'o vară
nu știu unde, în ce sat,
un ovrei mergând cu marfă
într’o curte a intrat.
Și cum intră el pe poartă
cu bagajul la spinare,
hop, îi sare înainte
un dulău urât și mare.
,,Ce să fac acum? Se’ntreabă
bietul Ițic supărat. -
Dacă strig să vie omul,
pân’să vie - m'a mâncat!
Dacă plec pe poartă iară -
aș pleca eu bucuros
dar dulăul e în stare
să m'apuce pe din dos...
Nici încolo, nici încoace,
ia mai bine stau pe loc;
și-am să-l iau cu vorbă bună -
chiar așa să am noroc!”
- Moi Grivei, zic zău, ascultă
de când umblu eu pe jos
n’am văzut în toată lumea
un cățel așa frumos!
Mă mai duc la târg eu, lasă,
ți-oi aduce un covrig.
Ce folos ai dacă latri?
Parcă-ți iese vr'un câștig?
Moi Grivei, tu ești cuminte,
ce-ai cu mine de'mpărțit?
Am venit la badea Gheorghe -
ei, și ce-i dac'am venit?
N'am să stau un an la dânsul,
plec îndată la haham...
dar dulăul se repede
și mai tare; ham! ham! ham!
- Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică!
Ci păcat că n'am o pușcă!
Badi Gheorghe, badi Gheorghe,
ieși afară că mă mușcă!
Badi Gheorghe iese'n ușă,
dă c'o piatră după câne
și-apoi zice: - Nu te teme!
Ține-ți inima, jupâne!
Nu știi vorba românească
de la moși-strămoși lăsată,
că un câne care latră
nu te mușcă niciodată?
- Știu pruverbul - zice Ițic -
că-l avem și la ovrei,
știu prea bine... dar e vorba
dacă-l știe și Grivei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează