Ceață, vânt, zăpadă și tăcere,
raza lunii fâlfâie tăcut.Inima c-o molcomă durere
își aduce-aminte de trecut.
Spulberat, omătul se despică.
Pe-așa lună, eu, pe-ascuns ieșit.
Îndesându-mi cușma de pisică,
casa părintească-am părăsit.
Iarăși sunt în locurile mele.
M-au uitat? Sau minte mă mai țin?
Stau mîhnit, ca un gonit de rele,
reîntors la vechiul meu cămin.
Cușma mi-o frământ fără cuvinte,
sufletul prin gânduri mi-l deșir.
De bunicii mei mi-aduc aminte
și de-nzăpezitul cimitir.
Toți vom fi acolo... poți să sameni
viața ta cu râs sau cu tumult...
pentru asta trag așa spre oameni
și-i iubesc pe toți atât de mult.
Pentru asta inima mi-i moartă
când privesc al anilor prăpăd...
vechea casă c-un dulău la poartă,
parcă știu că n-am s-o mai revăd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează