Cu frunze negre, cu flori de soc,
mă ţine primăvara-n loc,
în crângul mic pe care-l ştii
cu dragostile fumurii.
De iarbă crudă şi de lut
mi s-a făcut dor neştiut,
obrazul la pământ l-am pus
să-mi amintesc de-un dor apus.
Dar altcum inima-i zvâcnea,
pământului, sub faţa mea,
indepărtate ţări şi ape
veneau din toate, mai aproape.
Am pus urechea la pământ,
să prind o pulbere de cânt,
dar firul mic, ca de vioară,
un cântec larg mi-l împresoară.
De sub culcate ierburi, iată,
dă zvon ţărâna zbuciumată,
tovarăși mulţi, în marşuri grele,
din ţări cu scrâşnet de zăbrele.
Cu faţa-n iarbă, la pământ,
mă ţine crângul fremătând,
nu crângul mic, pe care-l ştii
unde-aşteptam demult să-mi vii,
Ci crângul tot unde ne-ncape
și dor, şi pasăre, şi ape,
nu primăvara ta şi-a mea,
mai firavă ca lacrima,
Ci cântul larg ce ne-nfăşoară
plăpânda strună de vioară,
ci hora soarelui şi-a lunii
cu toată primăvara lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează