Nici nu mai simt. Nici nu mai văd
pădurea toată-i un prăpăd.
Mestecenii cu presimțiri
se zbat în vânt ca niște miri.
Peste grădini un fum ciudat
stăruie greu, ca un oftat.
Mama-n pridvor zâmbește stins
ca un cireș de ani învins.
Durerea nu pot sa mi-o strig
și tac. Și nu vorbesc nimic.
Înstrăinarea și-a înfipt
în piept cuțitul de argint.
Dar știu că taina asta grea
o înțelege numai ea.
Nici nu mai simt. Nici nu mai văd
pădurea toată-i un prăpăd…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează