Din vârsta fericirii fără minte
icoane dragi mi-apar mereu-nainte:
de lume răzlețită și sfioasă,
în ramă de salcâm zăresc o casă.
Și-n casă, într-un colț întunecat,
văd un copil de mama lui certat.
El mâinile și-ntinde spre iertare,
dar ea-i tăcută și ne-ndurătoare.
Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline!
Și plânge-năbușit copilul -
ș-adoarme în suspine.
Dar peste noapte-o biruiește dorul -
din somnu-i sare muma,
śi spre ungherul unde-i doarme-odorul
pășește-n vîrful degetelor numa.
Pe somnul lui cel fin
duioasă se-nclină;
de-al vieții sale chin
un zâmbet i-animă.
Zbucnește fără’ zăgaz
iubirea ei mută -
și plânsul lui obraz
plângând îl sărută.
Și mii de mângâieri
pe creștet i-adună -
de ziua cea de ieri
ce dulce-l răzbună!
El simte cum s-apleacă peste dânsul
o umbră bună ce l-ar dezmierda -
și-ntr-un suspin, pe când ea-i șterge plânsul,
întinde brațele lui mici spre ea.
De gâtul ei s-atârnă în neștire -
toți îngerii din ceruri îi sunt frați!
Învăluiți de-a candelei lucire,
copil și mamă dorm îmbrățișați...
Tu, inimă de mamă, soarta mea,
de ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Căci la pământ căzui cu sete grea
și iată! A secat izvoru-n cale...
La porți străine am cerșit iubire,
și porțile cu zgomot s-au închis;
iar unde-am vrut să picur fericire
am otrăvit dumnezeescul vis.
O, mamă! O nădejde mă mai ține:
că n-ai să-ți uiți copilul în străini -
că în curând mă vei chema la tine,
să gust din rodul veșnicilor spini...
Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
în clipa sfântă cînd voi adormi,
când sub pleoape voi strivi icoana
acestei lumi - ce n-a fost, nici va fi...
Înalță-mă atunci, spălat de rău,
în lumea inimii ș-a frumuseții,
să mă deștept din somnul greu al vieții,
plângând, de mult noroc, la pieptul tău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează