Un tren lung ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
fără să ne dăm noi seama,
unde ne-am suit, şi când.
Fericirile sunt halte,
unde stăm câte-un minut,
până când ne dăm noi seama,
sună, pleacă, a trecut...
Iar durerile sunt staţii,
lungi, de nu se mai sfârşesc.
Şi în ciuda noastră parcă,
tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă
la vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
clipe scumpe şi dureri,
noi trăim hrăniţi de visuri
șii-nsetaţi după plăceri!
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
iată un bătrân coboară,
trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă
să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
plângem timpul ce-a trecut,
sună goarna veşniciei
c-am trăit şi n-am ştiut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează