Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată
cu cheia ruginie a raiului oprit,
trezind în taină mare a poamelor, smerit,
mireasma, şi răcoarea, şi umbra lor uitată.
Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
prin care cresc pe poliţi şi rafturi, ca pe ruguri,
arzând în umbră, piersici de jar, şi-albaştri struguri
și pere de-aur roşu cu flăcări de parfum.
Şovăitor ca robul, ce calcă o comoară
din basmul cu o mie şi una de nopţi, mă-nchin:
văd pepeni verzi - smaragde cu miezul de rubin -
și tămâioşii galbeni ca soarele de vară.
Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui:
trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde...
dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde,
tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.
(Pictura „Natură statică cu fructe” de Constantin Daniel Stahi)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează