Apleacă-ţi fruntea de stăpân
spre brazda noastră milenară,
reînviat ţăran român
și făcătorule de ţară...
Într-un pridvor cu busuioc
ascute briciul pus la grindă,
peste-un lighean muiat la foc
tu bărbiereşte-te-n oglindă.
Ai colindat ce-ai colindat
prin lumea veşnic friguroasă,
acum bine-ai venit în sat
mai cald e totuşi pe acasă.
Te-aşteaptă brazda s-o-nfloreşti
și grajdul să-l îndeşi cu vite
și vechi colinde româneşti
te mustră, parcă părăsite...
Ţăran român, Măria Ta,
să nu laşi câmpul tău să moară,
ți-au dat strămoşii ce lucra,
cu mâinile-au făcut o ţară.
Dă iute briciul pe curea
și bărbiereşte-te de-a rândul,
că vezi că azi e ziua ta,
care durează cât pământul.
La cimitir, pe la cei duşi,
coboară-n zori şi te închină,
să ungi ţâţânile la uşi,
deschide geamul spre lumină.
Repară gardul putrezit,
dă coama calului prin mână,
și ca să simţi că ai venit
sleiește apa din fântână.
Şi nu uita, din când în când,
să mai şi mori cum se cuvine,
în toţi urmaşii renăscând,
cum toţi strămoşii sunt în tine
Ţăran român, Măria Ta,
îndreaptă căi ce se strâmbară,
prin tine ţara va dura,
că tu ai palma cât o ţară.
(În imagine “Portretul unui țăran” de Ipolit Strâmbu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează